Copiii sunt curiosi si vor sa afle, vor sa stie cum de a ajuns bradul, tocmai bradul, pom de Craciun? De ce nu marul, ca tot are fructe frumos colorate ca niste globuri stralucitoare? Sau zarzarul, cu fructele lui galbene care stralucesc de departe precum stelutele? Si, cum totul incepe cu o poveste, copiii se asaza mai confortabil sa asculte ce le povesteste bunicul.
Se spune ca demult, tare demult, cand Iisus Hristos cobora pe pamant cu chip de om obisnuit ca sa afle ce mai vor si ce mai gandesc oamenii, dar, mai ales, daca-si mai amintesc de El si-I mai pomenesc numele, o ploaie strasnica, cu gheata cat oul de porumbel si vant naprasnic l-a ajuns tocmai intr-o padure pe care trebuia s-o traverseze ca sa ajunga, in ziua aceea, intr-un targusor plin de lume.
Cum in aceasta calatorie Iisus era insotit si de Sfantul Petre, cei doi calatori divini au cautat adapost sub copacii padurii, dar fagii si stejarii nu au vrut sa-i primeasca spunandu-le ca abia isi pot pazi frunzisul bogat de urgia dezlantuita si nu aveau loc si pentru ei.
Merii si perii din padure au spus ca trebuie sa-si apere fructele, iar salciile si plopii s-au facut ca nici nu-i vad si nici macar nu au raspuns rugamintii lor de a-i adaposti.
Dintre toti copacii, doar timidul si modestul brad a fost de acord sa le ofere adapost celor doi calatori si sa le protejeze trupurile omenesti cu ramurile lui dese imbracate in frunze verzi ca niste ace ascutite.
Intr-un tarziu, furtuna s-a oprit si soarele a luminat din nou sus, pe cer. Cei doi calatori, Iisus si Sfantul Petre, au iesit de la adapost si s-au oprit in fata bradului. Iisus i-a spus bradului ca doreste sa-l raplateasca pentru adapostul oferit cu atata generozitate pe vreme rea si l-a binecuvantat si i-a harazit ca frunzele sa-i fie vesnic verzi si sa nu le piarda niciodata.
Si a ma
