O ricare ar fi însă acesta, trebuie să ţină seama de câţiva factori: alternativa Geoană, criza şi perpetuarea coaliţiei şi după alegeri. Din perspectiva alternativei, nu putem decât răsufla uşuraţi că Mircea Geoană nu a ieşit preşedinte. Dezvăluirile din dosarul „Voicu“ au arătat amploarea reţelei politicieni-înalţi magistraţi-poliţişti-interlopi-afacerişti, pusă la cale de PSD şi blând păstorită de Geoană, de se sparie gândul la cum ar fi arătat ea sub un ministru de Interne precum Voicu. Stenogramele Vântu au demonstrat rolul malefic jucat de „marele mogul“ în viaţa publică şi dependenţa totală de acesta a lui Geoană. Omul care-i cerea lui Vântu întrebările de la dezbaterea finală nu ar fi avut nicio ezitare în a-i subordona justiţia şi a-i oferi pe tavă contracte cu statul pentru alimentarea off-shore-urilor. Lui şi celorlalţi oligarhi. În ce priveşte perpetuarea coaliţiei Grivco, aici raţiunile sunt clare: schimbarea puterii prin alegeri anticipate şi suspendarea preşedintelui, deşi dimensiunile, vehemenţa şi reaua-credinţă a acesteia au fost subestimate. Factorul criză atârnă însă cel mai greu în judecarea celui de-al doilea mandat şi el oferă răspunsul.

Acesta este „nu“. Traian Băsescu nu a reuşit să fie un preşedinte mai bun, din motive sensibil diferite celor din primul mandat. Sensul, principiile, obiectivele şi chiar mecanismele politice în virtutea cărora acţionează sunt corecte. Reforma sistemului bugetar, renunţarea la statul social, debirocratizarea şi descentralizarea, reforma educaţiei, a salarizării, a pensiilor, sănătăţii şi mersul înainte al dosarelor de mare corupţie sunt, vorba aceea, idei bune, dar prost aplicate. Şi aici ajungem la întrebarea de fond, de ce a ratat (până acum) Băsescu aceste ţinte?

Băsescu a făcut două greşeli fundamentale: Emil Boc şi PDL. Având la dispoziţie toate mecanismele prin care putea numi orice premier