Mai e puţin până la acele zile care vor rămâne cunoscute în istoria României drept zilele Revoluţiei. Un regim bestial, condus de un dictator nebun, a fost răsturnat prin ieşirea în stradă a sute de mii de români. S-au împlinit, de asemenea, 4 ani de când - fapt fără precedent - un preşedinte de stat român a condamnat comunismul drept ilegitim şi criminal.

Ilegitim - pentru că nu a preluat puterea prin vot democratic, criminal - pentru că a încărcat România de închisori politice, gropi comune şi oameni mutilaţi pe viaţă.

Ce este de neînţeles aici? Sau, mai bine spus, ce este de neacceptat în această realitate?

1. Urmaşii nomenklaturii, adică puternicii de astăzi, nu admit în ruptul capului că sunt moştenitorii privilegiaţi ai fostei puteri de partid. Cum adeziunea la ideologie se făcea din oportunism, nu din convingere, profitorii-taţi au dat naştere la profitorii-fii. Profitorii-taţi, susţinuţi de un întreg aparat de represiune, nu puteau fi nici măcar blamaţi, darămite concuraţi politic. În schimb, profitorii-fii sunt nevoiţi să încerce să schimbe imaginea de "oligarhie postcomunistă", care planează asupra lor, în alt tip de aparenţă, în una ce ţine exclusiv de "talentul" lor personal. Dacă Taţii au linşat meritocraţia, Fiii o înscenează exclusiv în interes personal. Odată puse bazele unei puteri unde primează relaţia personală, adică antisocială, Istoria poate fi înfăţişată poporului nu în forma faptelor, ci numai în cea a datelor, adică rece, abstract, ca şi cum nu ne-ar privi pe noi.

2. În ultimul timp, a luat naştere o categorie bizară de contestatari ai crimelor regimului comunist: anti-anticomuniştii. Prevalându-se de o "filosofie" de stânga, adică negând vreo implicare politică activă, anti-anticomuniştii mistifică şi speculează abili Istoria dintr-un motiv cât se poate de ridicol: îi detestă pe anticomunişti, acuzându-i că d