Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa, un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva: Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare) pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii.
A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in "Washington Post" de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de politisti pentru represaliile de luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica? De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei? De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului?
Ca si Ion Iliescu in mai 1990, Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist. A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de "care pe care". Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain. Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale. Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simiti sig