Preşedintele nu mai e preşedinte. Popa nu mai e popă. Poliţistul nu mai e poliţist. Omul nu mai e om. Salariul nu mai e salariu. Pensia nu mai e pensie. Şcoala nu mai e şcoală. Spitalul nu mai e spital...Într-o ţară în care nimic nu mai este din ce-a fost, pierdem fără urmă ceva foarte important.
Tradiţiile! Pierzând tradiţiile, ne pierdem identitatea noastră de român. Se spune că omul care n-are porc gras de Crăciun şi cuţit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Dacă în 1989 românii îngrăşau 15 milioane de porci, în 2010 au fost crescuţi doar 5 milioane de grohăitori. Trei sferturi din carnea de porc ce ajunge pe masa noastră e din import. Tot mai puţini români cunosc bucuria tăierii porcului deoarece aceasta este înlocuită cu scormonitul prin galantarele hipermarketurilor după tăviţe cu carne.
Ziua doborârii la pământ a grăsunului era o adevărată sărbătoare în familia românului. Cu o seară înainte femeile pregăteau condimentele, curăţau usturoiul pentru tobă şi cârnaţi, fierbeau orezul, iar bărbaţii ascuţeau cuţitele. În zorii zilei se fierbea cu piper ţuica veche de prună. Odată sacrificat, porcul era pârjolit cu paie de grâu curat, nu cu lampa cu benzină. Pe fruntea copiilor din bătătură se făcea semnul crucii cu sângele porcului ca să fie sănătoşi şi în anul următor, iar apoi primeau primele bucăţele de ureche pârlită. Se zice că cel mai bun porc e cel care îşi umple maţele, dar femeia modernă nu se mai oboseşte să cureţe intestine pentru cârnaţi sau caltaboşi. Şi tot mai puţini români se înfruptă la pomana porcului, pregătită din carnea proaspătă prăjită la ceaun în care se întinge mămăliga aburindă.
Tradiţiile acestea care păreau că vor dăinui pentru totdeauna dispar şi sunt înlocuite cu norme, cu reguli impuse de era noilor tehnologii. Adoptăm regula porcului, regula mielului de Paşte. Organizăm nunta, botezul, înmormântarea, Crăciunul,
