Cred că am reuşit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esenţial în funcţionarea normală a oricărei societăţi şi l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum ştim ce înseamnă să avem ceva al nostru şi suntem dispuşi să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reuşit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spaţiul comun. Locul pe care nu-l împărţim cu nimeni cu locurile în care suntem obligaţi să trăim laolaltă.
Am reuşit să deprindem exerciţiul libertăţii: de exprimare, de iniţiativă, de mişcare, de protest, de asociere, toate libertăţile fără de care ne-am născut, cei născuţi în ultima jumătate a veacului trecut. N-am reuşit încă să înţelegem toţi că libertatea unuia e valoroasă atâta timp cât nu face rău altuia. Asta poate şi din cauză că, pentru mulţi, nu mai e foarte clar ce e bine şi ce e rău.
Am mai reuşit să creăm şi structuri de reprezentare democratice (politice, sindicale, patronale etc.). Ce n-am reuşit încă e să le facem să funcţioneze corect. Sunt viciate, iar, prin faptul că reprezintă societatea, îi viciază acesteia, pe lângă comportamente, şi modelele de identitate, de imagine de sine.
Am câştigat multe în ultimele două decade, am mai şi scăpat lucruri pe drum. Am făcut după cât ne-a dus mintea şi cât am putut să înţelegem din ce se întâmplă în jurul nostru. Acum însă, în jurul nostru se întâmplă ceva foarte interesant. Pentru noua generaţie, toate reuşitele noastre din ultimii 20 de ani au puţină semnificaţie. Pentru ea sunt un dat în sine şi nu prea şi-ar mai bate capul cu ele. În general, trecutul e din ce în ce mai puţin relevant.
Azi, cuvântul de ordine e să fii la curent cu ce se întâmplă azi. Ce fac şi ce zic, nu doar azi, ci chiar acum, prietenii tăi, colegii tăi, rudele tale, oamenii care contează pentru tine.
Societatea se construieşte mai
