În fond, dacă aceşti „iubitori de animale” sunt atât de numeroşi şi de generoşi pe cât se recomandă, niciun câine, nici unul!, nu va putea fi ridicat de ecarisaj, otrăvit şi ars în crematoriile de la marginea Bucureştiului.

Prefectul Atănăsoaei spune, într-un interviu publicat de EVZ, ceea ce ştim cu toţii: nu avem bani să ducem în adăposturi şi să întreţinem toţi câinii fără stăpâni şi, prin urmare, va trebui să îi eutanasiem.

Este o măsură realistă, în asentimentul multora, dar, paradoxal, nepopulară – în sensul în care politicienii traduc acest termen. Adică prezentând un risc foarte mare de a se întoarce împotriva celor care o susţin, transformându-i, cu viteza luminii, în sadici, criminali sau, mai confortabil, negri la suflet şi în cerul gurii – de către bizarele maşinării de propagandă care au zădărnicit întotdeauna acest plan de bun simţ, singurul credibil din punct de vedere economic.

În România, scenariile utopice ale câinilor care, după sterilizare, nu vor mai muşca pe nimeni şi vor dispărea pe cale naturală, murind de bătrâneţe în zece-doisprezece ani sunt mai convingătoare, mai demne de stimă, decât viaţa de zi cu zi şi sumbrele ei statistici. 11.000 de oameni au fost muşcaţi de câinii fără stăpân anul trecut şi alţi 8.000 au fost muşcaţi în primele nouă luni ale acestui an – cu aproximaţie, 30 de oameni sunt muşcaţi la fiecare 24 de ore. Cifrele sunt deconcertante pentru oricine are judecata întreagă.

Cât de mari au fost costurile de îngrijire medicală a victimelor, cât de grave şi complicate rănile şi traumele prin care au trecut aceste 19.000 de persoane vânate de fauna sălbatică a Bucureştiului şi, mai simplu, cum se poate ca mii de cetăţeni să fie batjocoriţi în acest fel, fără să pună cineva capăt acestui fenomen care se repetă doar în ţările lumii a treia? Întrebări fără rost, inutile, din moment ce, în