Ştiu că rândurile care vor urma vor fi polemice şi îmi vor aduce (alţi) duşmani, însă, atunci când am început să scriu,

mi-am jurat că voi spune adevărul, tot adevărul pe care-l cred şi-l simt, chiar dacă mult mai simplu ar fi să tac complezent sau să mă alătur corului masiv al majorităţii. Să spun şi eu, „da, da“, doar pentru că ceilalţi o fac. Scrisul este pentru unii oameni şi o formă de manifestare a spiritului liber, nu numai o formă de dobândire a unui statut deosebit, acela de voce a opiniei publice. Un om onest trebuie să aibă şi curajul de a fi şi împotriva curentului.

Nu sunt un judecător şi nici un procuror. „Sunt, slavă Domnului, destui procurori peste tot şi se înmulţesc mereu“, spunea Norman Manea într-un interviu recent din revista Bucureştiul Cultural. Însă, în mod ciudat, în ceea ce-l priveşte pe Adrian Păunescu, se pare că procurorii sunt foarte puţini, în timp ce adulatorii formează mulţimi impresionante. A te îndoi de geniul poetului constituie o crimă de laese majestatis populi romani, te scoate în afara comunităţii naţionale. Nu eşti un bun român, care va să zică. Însă a pune la îndoială adevărul marii majorităţi nu reprezintă pentru mine nimic altceva decât o firească îndatorire. Nu am fost la cenaclurile Flacăra, dominate şi susţinute de Adrian Păunescu. Ţin minte doar că ai mei ascultau la radio transmisii live. Am recuperat însă în ultimele zile, când am fost bombardaţi cu sute de ore de înregistrări ale acelor manifestări. Nu ştiu dacă au fost oferite adulatorilor şi cântecele patriotice în care Poetul, acompaniat de un zdrăngănitor la chitară, aducea osanale lui Ceauşescu, îndemnând mulţimea de tineri surescitaţi să cânte. Şi aceştia cântau cu naivitate, poate cu speranţă, sigur cu inconştienţă, lăsându-se manipulaţi cu voioşie. Probabil că, dacă aceste spectacole ar fi fost presărate doar cu propagandă pură, nu ar fi avut