După 20 de ani, comunismul nu mai repugnă. A fost însă vreodată într-adevăr o nomine odiosa? Neîndoielnic, la începutul anilor 90. De ce a căpătat atunci strălucire un regim care ne-a ţinut decenii în întuneric moral şi material? De ce înţelegerea trecutului pare să eludeze răul comis, iar memoria să opereze cu selecţii idealizante? Titus Livius se întreba cum s-au năruit în dictatură şi exces echilibrul de putere şi moderaţia vechilor romani? La noi întrebarea nu ar fi cum de am uitat binele pentru a îmbrăţişa răul, ci cum am uitat răul confundându-l cu binele?

Explicaţia nu poate fi una tehnică, de eşantion sau metodologie. Dar nici atât de tranşantă politic. În fond, dacă românii ar regreta sincer comunismul, partide neostaliniste sau ceauşist-recuperatoare ar trebui să fie ridicate la guvernare de valul irezistibil al votului popular. Dacă nu căutăm neapărat o alternativă democraţiei, nu părem nici prea convinşi de virtuţile noului regim.

Matei Doggan vorbea de o democraţie mimetică, în perioada interbelică. Pojghiţa instituţională era copiată din Vest, dar esenţa mentalităţilor, moravurilor şi practicilor rămânea o prelungire a trecutului nedemocratic, atât de satiric surprinsă de junimişti. Am învăţat de la Lovinescu că imitaţia nu a fost neapărat răufăcătoare pentru cultura română. Dar aceasta nu a beneficiat de o dezvoltare organică, făcând apel la simularea fondului, care este creat, în timp, de forme. Sincronismul nu ne spune ce se întâmplă, însă, dacă rătăcirea persistă, deriva devine deviere, iar clona este fundamental viciată. Avem în România o democraţie contorsionată, deformată de prelungirea şi prezervarea vechilor privilegii. Astfel, forma de revoltă a multor români include, ca formă de eliberare a frustrării, o atitudine binevoitoare faţă de trecutul comunist, ce nu mai pare aşa respingător, pus în faţa neiertătoarei oglinzi a unui pr