Am avut norocul să petrec de mic copil Crăciunul la ţară, într-un spaţiu unde semnele laicizării, încă discrete şi cuviincioase, a acestei mari sărbători a creştinătăţii se subordonau ritualurilor religioase trăite de întreaga comunitate.

Lumea era altfel întocmită în vremurile acelea. Albul parcă infinit al zăpezilor, firul de fum ce ieşea pe hornul caselor, odăile din care răzbătea un amestec de mirosuri ameţitoare - de la parfumul tare al cârnaţilor la miresmele cozonacilor scoşi din cuptor, animalele tolănite lângă iesle, colindatul după datină răsplătit cu nuci, mere, colăcei şi cu câte un bănuţ, tihna oamenilor de după truda de peste an, absenţa televizoarelor - totul se potrivea pentru primirea veştii minunate a Naşterii Mântuitorului. Nu găseai brazi împodobiţi în fiecare casă, iar Moş Crăciun nu se înfăţişa fizic pentru simplul motiv că era un sfânt. Oficiul dăruirii privea doar gazdele. Daruri de Crăciun primeau copiii şi numai după ce erau primiţi cu colindul. Crăciunul era cufundat în ancestral şi respecta eredităţi sacre ale unor comunităţi cercetate cumva la distanţă de provocările profanului. Crăciunul acela nu se va mai întoarce pentru că majoritatea satelor româneşti au ajuns nişte corcituri semiurbane, lumea se mişcă în viteză şi a colectat, adesea prin absorbţii groteşti, atât modele occidentale legate în special de opulenţă şi de dezmăţul cadourilor, cât şi pe acelea venite pe filieră sovietică în frunte cu Moş Gerilă - personaj ostentativ ateu care îşi intra în rol, ca mesajul să fie clar, în preajma Anului Nou. Urbanizarea bezmetică a societăţii româneşti a produs un Crăciun stricat de la rădăcini, cu îndoielnica excepţie a unui colindat pe fugă, strict mercantil şi redus în multe rânduri la un triumf al falsetului asupra îngrijitelor armonii de odinioară. Irina Nicolau îmi povestea într-o carte despre riscul ca satul românesc să fie atins