Ca peste tot, şi în Occident presa este o afacere. Nu interesează adevărul, dreptatea, morala, ci tirajul şi audienţa.

Acum douăzeci de ani, în aprilie 1990, participam la Paris la un seminar intitulat „Roumanie, qui a menti", organizat de „Le Nouvel Observateur". Tema era simplă: gazetarii francezi, şi nu numai, se considerau manipulaţi, minţiţi de dubioşii români care lansaseră pe piaţa media - ca pe un scenariu Mosfilm - aşa-zisa „revoluţie română", de fapt „o banală lovitură de stat montată de KGB cu cârtiţele şi agenţii locali". Ceva simplu, marfă de consum în masă, un produs mass-media vandabil, garantat 100%. Chiar dacă basmul absurd s-a terminat cu execuţia Ceauşeştilor, am căzut în dizgraţia Occidentului după câteva zile în care fuseserăm văzuţi ca nişte eroi. Argumentul era că cifra de 60.000 de victime, care semăna cu un genocid, bine vândut cititorilor, nu era exactă. S-a ilustrat în acest joc mai ales episodul carnajului de la Timişoara, constând în peste 4.000 de cadavre - asortate cu imagini de corpuri arse şi mutilate, care ar fi provenit dintr-o groapă comună deschisă în 16-18 decembrie etc. Imaginile astea au traversat cu repeziciune toate televiziunile de pe glob. Eh, ce dezamăgire pe occidentali când s-a aflat că au fost „numai" 1.104 morţi în decembrie 1989. Marele spectacol al „revoluţiei în direct" nu a mai fost dintr‑o dată ce păruse a fi. Ca nişte copii supăraţi că li s-a luat jucăria, au început să vadă Bucureştii cu multă circumspecţie, renunţând - cu câtă ipocrizie - la entuziasmul clamat în zilele când românii au ieşit în stradă, plătind totuşi cu sânge libertatea - ca niciun alt popor în Europa acelui an.

Ca peste tot, şi în Occident presa este o afacere. Nu interesează adevărul, dreptatea, morala, ci tirajul şi audienţa. De aici li se plătesc jurnaliştilor salariile şi patronii fac profit. Dacă o minciună prinde şi se vinde