Tocmai ce am lansat, împreună cu colegii mei de la CRPE Paul Ivan şi Dragoş Dinu, un raport numit „Cum am folosit fereastra de oportunitate? Bilanţul unui an de relansare a relaţiilor România-Republica Moldova". Este o primă monitorizare independentă a ceea ce a făcut România pentru Moldova în perioada fericită în care am avut acolo un guvern proeuropean. Să sperăm că vom mai avea aşa ceva. Evident, raportul nostru acoperă o serie mai largă de probleme; am selectat azi fragmente din capitolul despre Transnistria, o gaură neagră despre care opinia publică românească ştie foarte puţine, deşi e foarte aproape de noi.

Problema transnistreană reprezintă un paradox pentru Republica Moldova (R.M.): de aproape 20 de ani, enclava funcţionează de facto ca un stat separat, cu o societate care trăieşte virtual mai mult în Rusia decât în R.M., care se informează aproape exclusiv din surse ruseşti şi doreşte să se unească cu Rusia, dar este refuzată de Moscova, în timp ce societatea din dreapta Nistrului doreşte să se îndrepte spre UE, dar este amânată de aceasta.

Transnistria în sine are forţe militare mai numeroase decât armata naţională a R.M., plus o superioritate netă în materie de dotare cu armament. Asta, dacă nu numărăm şi forţele militare ruseşti staţionate acolo ca trupe de menţinere a păcii. O pace neameninţată, de altfel, de nimeni, pentru că la Chişinău nici măcar nu se ia în considerare o rezolvare prin forţă a problemei. Şi aici apare paradoxul românesc în ceea ce priveşte Transnistria: România nu există dincolo de Nistru decât ca sperietoare folosită de regimul separatist, care îşi justifică existenţa prin faptul că Moldova se va uni cu România. Dacă asculţi retorica paranoidă de acolo, există o conspiraţie permanentă, chiar şi dincolo de regimurile politice de la Bucureşti şi Chişinău, pentru a ocupa Transnistria. Linia oficială a Bucureştiului, sus