S-au împlinit 21 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Ca orice revoluţie, şi cea din România, cea săvârşită sub cerul liber (!), a comportat, dincolo de nevoia angoasantă a libertăţii ori de orizontul sacrificiului de sine şi al marilor speranţe, un target politic. Care a fost acela?

Legitimarea. Adică: evadarea din grota unui sistem politic cu vocaţia sinuciderii socio-economice, mai exact - "lipsit de mecanisme autocorective" (Stephen Kotkin), altfel spus - falimentar, şi bazat pe băi de sânge, pe gropi comune, pe colonii penitenciare, pe mutilare sufletească - altfel spus, pe demonism ideologic. Există un recul istoric aparte legat de revoluţii. În "Reflecţii asupra revoluţiei în Europa", Ralf Dahrendorf a anticipat acest recul istoric în felul următor: pasiunile colective, vibraţiile sufleteşti şi idealismul, care alcătuiesc "sistemul celular" al revoluţiilor, sunt urmate, în general, aproape ca un fatalism irepresibil, de perioade lungi de frustrare şi dezamăgire. Sub tirania acestei stări de fapt, ceea ce s-a petrecut în România post-decembristă devine perfect explicabil. Două sunt motivele care hrănesc scepticismul resentimentar (şi "nostalgiile roşii") faţă de democraţie, sub bocancul de fier al căruia se zbate astăzi societatea românească.

Primul motiv: scăpată din burta hoitului comunist, folosind Revoluţia pe post de dressing room şi purtând în genă microbii falsificării morale şi ai decapitării administrative, fosta nomenklatură, metamorfozată peste noapte în "bastonul etic" al luptei anti-comuniste, a importat - apoi, a instaurat - în plăpânda societate civilă a anilor '90 aceeaşi "metodică" de captare a puterii ca şi în fostul regim, caracterizată prin fraudă, spoliere, oportunism, minciună, linşaj mediatic, vandalizarea meritocraţiei etc., culminând, deci, cu anihilarea din faşă a societăţii civile. Al doilea motiv: strabis