Zăpada ajungea până la streşinile caselor, aşa încât gospodarii făceau pârtii până la ferestre, pentru a da o şansă luminii să pătrundă în odăile ce miroseau a măr copt şi ţuică fiartă. Şuioarele de fum se ridicau din hornuri ce păreau înfipte direct în pământ, şi nu în acoperişurile deşelate de omăt. Cocoşii cântau din lumi subterane, iar lătratul câinilor se pierdea printre pârtiile croite cu lopata.

În acea lume ireală, nemaivăzută în cele trei decenii scurse de atunci, trei copii slăbănogi se jucau de-a v-aţi ascunselea prin tunele săpate în omăt. Unul - o mogâldeaţă în rol de prâslea - era John Wayne, cowboy-ul fără frică din filmele western. Altul se credea Pistruiatul, iar cel mai năzdrăvan părea însuşi Tarzan. Aşa se şi strigau între ei: Gionuain, Pistruiatul şi Tarzan.

Tot săpând tranşee pe uliţa încremenită, nici nu şi-au dat seama când au ajuns în răscrucea Urlanului. Pistruiatul a simţit uluca de stejar a Cotovaicei, bătrâna cea rea care-i lua la goană pe ştrengari când se apropiau de livada ei cea plină de roade. „Pssst, să nu ne audă baba!", decretă Tarzan, luându-şi în serios rolul de şef de trib. Se cuibăriră toţi trei lângă pârleaz, iar John Wayne le deschise pofta de aventură: „Acu' putem să-i luăm merele din grădină, că nu are cum să ne prindă". Tovarăşii săi ştiau la ce se referă: avea baba Cotovaica un măr cu coroană deasă, care ţinea fructele până la Crăciun. Unele îngheţau, altele scăpau nevătămate, dar toate rămâneau atârnate de crengi, învelite în frunze uscate şi vegheate de coroana protectoare a unui nuc.

Găsiră o ulucă mai slabă şi o desprinseră din gard, apoi trecură tiptil, unul câte unul, precum călăuzele indiene din filmele cu adevăratul John Wayne. Deşi lumina soarelui ajungea la ei filtrată de acoperişul de zăpadă, cei trei ştrengari găsiră calea spre bătrânul nuc din grădina Cotovaicei. Tarzan îşi onoră