● Iluzionistul / L’illusionniste (Franţa, 2010), de Sylvain Chomet.

Noua animaţie a lui Sylvain Chomet, Iluzionistul, se bazează pe un scenariu scris demult (şi apoi închis într-un sertar) de Jacques Tati. Eroul – un iluzionist francez care, căutîndu-şi de lucru, în 1959, într-o lume devenită prea modernă pentru trucurile lui, ajunge la Edinburgh – se numeşte Tatischeff (numele originar al marelui creator de comedie) şi îi şi seamănă la înfăţişare. Incomod de înalt, îmbrăcat în nişte pantaloni prea scurţi şi într-un sacou prea strîmt, Tatischeff e, de fapt, undeva între Tati şi personajul acestuia, Hulot. La un moment dat, nimereşte într-o sală de cinema în care rulează Mon oncle şi astfel ajunge să se uite la el însuşi (Chomet chiar foloseşte o secvenţă din film), oarecum intrigat, dar fără a da semne că s-ar recunoaşte. Tatischeff e ceea ce s-ar fi ales din Tati într-o configuraţie alternativă a lumii, în care el n-ar fi fost capabil să găsească drumul spre succes. Unii dintre cei mai iubiţi artişti comici ai cinema-ului şi-au cultivat asemenea fantezii despre ei înşişi – sau despre versiuni mai puţin talentate ori norocoase ale lor înşişi, condamnate la eşec. Versiunea lui Chaplin am văzut-o în Luminile rampei, versiunea lui Woody Allen am văzut-o cel mai clar în Crime şi delicte şi, chiar ţinînd cont de faptul că Chomet a intervenit în scenariul „de sertar“ al lui Tati, îngroşînd paralelismul autor-personaj, se prea poate ca scenariul, încă din forma lui originală, să fi constituit versiunea Tati – şi chiar de aceea să fi rămas la sertar, Tati (un artist mai pudic decît Chaplin sau Allen) hotărînd să-şi cenzureze fanteziile autocompătimitoare. În orice caz, tristeţea lui Tatischeff şi a trupei de circari, şomeri ca şi el, cu care face cunoştinţă, e mai apropiată de spiritul Luminilor rampei decît de spiritul vreunui film de Tati. E adevărat că Marele Tă