N-am de unde să ştiu ce veţi face în zilele următoare. Nici unde veţi fi şi nici măcar cu cine. Aşa e. Nu e treaba mea. Dar dacă plecaţi de-acasă, vă rog să n-o faceţi fără groaşte în straiţă. În cazul în care oameni dragi vin la voi, vă rog să le desfaceţi straiţele în prag şi să le căutaţi de groaşte. Să nu cumva să lipsească. E condiţia trecerii. Vama. N-o cereţi direct, căutaţi-o în ochi. Odată împlinită, de altceva nu mai e nevoie. Mult şi la telefon veţi vorbi, aşa că aveţi grijă la ton şi timbru: nu daţi şi nu primiţi telefoane fără groaşte. Veţi scrie mesaje şi e-mailuri. E firesc. Vă conjur: toate să fie cu groaşte. Şi tot cu groaşte să şi mâncaţi. Da?
Dacă vă gândiţi, normal, de altfel, de unde grămadă de groaşte de dat şi de primit, liniştiţi-vă. Nu există nici un motiv de temere. E plin de groaşte în lume, iar noi mustim spre deversare de urieşenie de groaşte. Doar să dăm cep la preaplin.
N-am uitat că vă sunt datoare. Iată şi tentativa de glosar. Vin într-o seară acasă şi, cum intru, aud tropăind paşi nerăbdători de copil frumos şi vesel. Avea doi ani. „Mami, te rooooog, vreau ciocolată cu groaşte!“ Era cam pe vremea asta, tot o iarnă dulce, ne-nvrăjbită. Mă gândesc repede să aflu ce-i aia, ca s-o pun sub brad, alături de celelalte bunătăţi. O iau în braţe şi încerc să aflu mai multe, dar dă din cap a „nu ştiu“. Mi-am zis că despre broaşte trebuie să fie vorba: or fi desenat vreunii broaşte pe ambalajul vreunei ciocolate sau or fi tăiat tabletele în forma asta. Însă părea neverosimil. Am întrebat-o de broaşte şi a spus ferm: „Nu!“ M-a luat de mână şi m-a dus către televizor. Aha! Carevasăzică asta era sursa. Ne-am aşezat amândouă pe canapea, aşteptând să apară. Nimic. Între timp au mai sunat şi telefoanele, am mai ieşit de câteva ori din cameră, dar am lăsat-o pe ea de pază. Să nu ratăm minunea. Trecea timpul cu nepăsare. Albă-ca-Zăpada fă
