Evenimentele din decembrie 1989 şi cele care le-au urmat, în 1990 continuă să stîrnească polemici pasionante (şi pasionale). În numărul Dilemei vechi despre „Cultura protestului“, David Schwartz a publicat un articol intitulat „Piaţa Universităţii. După 20 de ani“ – despre formele de contestaţie şi despre participanţii la ceea ce am putea numi cea mai amplă mişcare de opoziţie de după căderea regimului Ceauşescu. Autorul – care a studiat istoria manifestaţiilor şi a represiunii din Piaţa Universităţii şi a creat un spectacol de teatru documentar intitulat Capete înfierbîntate – porneşte de la întrebarea provocatoare lansată de coordonatorul dosarului: Mai este posibil astăzi un fenomen similar celui din Piaţa Universităţii? Textul articolului conţine opinii şi informaţii (preluate de la participanţii direcţi şi din rapoarte oficiale) care au suscitat reacţii aprinse pe pagina online a revistei şi pe Facebook. Publicăm în cele ce urmează o scrisoare ce ne-a fost adresată de Tudor Călin Zarojanu şi răspunsul lui David Schwartz la aceste obiecţii.

1) Din punctul meu de vedere, într-un moment în care statul român discută interzicerea dreptului unei minorităţi să se numească aşa cum consideră (minoritatea romă), cînd introduce presa pe lista posibilelor ameninţări la securitatea naţională, cînd micşorează pensiile şi salariile bugetarilor pînă la subzistenţă, da – este nevoie mai mult decît oricînd de un protest! Nu pentru bani, ci pentru principiile de bază ale democraţiei.

2) Nostalgia nu are legătură cu vîrsta, apare şi la 25 de ani şi la 95 de ani.

3) Faptul că dumneavoastră nu le-aţi sesizat nu înseamnă că nu au existat. Nu am publicat numele celor intervievaţi, pentru a le proteja intimitatea.

4) Un exemplu de confiscare a noţiunii de protest: la scandalul cu repatrierea forţată a românilor de etnie romă din Franţa, gest ce contrav