Umorul comedianţilor de stand-up seamănă cu brânza împuţită a francezilor: ori îţi mută nasul şi nu mai încerci şi a doua oară, ori îţi aprinde simţurile din prima. Nu există cale de mijloc. Singur cu microfonul pe o mică scenă, în semiîntunericul încărcat de rafale de fum de ţigară şi de cloncănit de sticle de bere din Club 99, Teo are de luptat cu un animal greu de stăpânit: publicul. Rând pe rând, cu el s-au luat la trântă în seara asta şi prietenii lui de comedie, Costel şi Vio. Cei trei fac asta din 2004 şi au învăţat că e greu să faci să râdă în acelaşi timp şi blonde platinate, descinse din Porsche-urile lor Cayenne direct din Bamboo, şi rockeri pletoşi, ameţiţi de bere, şi angajaţi din multinaţionale, dar şi „cocaleţi" din inima Bercenilor. Cuvintele de pe scenă, de multe ori porcoase, dar mereu încărcate de sens, îi ating însă pe toţi, mai devreme sau mai târziu: fie că e vorba de experienţa umilitoare a lui Teo dintr-un salon de masaj erotic, fie de teroarea copilăriei lui Costel - profa de istorie. „Ăsta e farmecul la stand-up: oamenii vin să vadă oameni, nu roluri. Diferenţa faţă de alţi comedianţi e că noi suntem cu poalele-n cap. Ne arătăm chiloţii şi unora le place, altora nu. Comedia stand-up a adus pe scena umorului românesc sinceritatea ideilor. Noi nu suntem personaje, ca ceilalţi", spune Teo în pauza dintre două spectacole, privindu-şi pe furiş publicul pe care va trebui să-l îmblânzească cu forţa glumelor. Comedianţii de stand-up nu au nici una din platoşele de protecţie ale umoriştilor cla¬sici: costume, roluri, texte scrise ordonat dinainte. Sunt doar ei, umorul şi publicul. Şi e o luptă pe care o simţi, când unul mai băut îi aruncă firavului Costel un golănesc „ce faţă ai", dar şi când acel ceva care face oamenii să râdă le alunecă printre degete şi comicii sunt nevoiţi să abandoneze o „caterincă" şi să mute accentul pe alte poante.