De fapt, nu se numeşte „minciună“, ci „marketing“ sau, printr-o metonimie, „succes în afaceri“. Cît sîntem copii, ni se spune că nu e frumos să minţim. Cînd devenim maturi însă, aflăm că minciunile sînt indispensabile realizării sociale. În afaceri sau în politică, domeniile care asigură succesul în lumea oamenilor mari, eşti cu atît mai admirat cu cît reuşeşti să-i duci de nas pe ceilalţi mai eficient.
Publicitatea, cea care serveşte şi afacerile, şi politica, i-a conferit minciunii statutul de vedetă. În spaţiul ei, minciuna convingătoare (chiar dacă toată lumea ştie că e vorba de un neadevăr) nu mai este pusă la zid, ci premiată şi catalogată drept „campanie de succes“. Lucrurile s-au încurcat şi mai mult de cînd publicitatea trece drept artă. După cum ştim, arta este a-morală, dincolo de bine şi de rău, de adevăr şi de fals. Problema este, deci, a publicului needucat, care ia tel quel tot felul de metafore (aşa cum făcea mama mea, care, după ce şi-a cumpărat prima dată Axion, încerca să desprindă în fîşii grăsimea de pe tigaie, aşa cum văzuse în reclamă).
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş Avem aici un dublu discurs. Pe de o parte, publicitarul chiar vrea să te facă să crezi în proprietăţile miraculoase ale produsului pe care-l promovează. Pe de altă parte, dacă-i reproşezi că ceea ce-ţi spune reclama nu se regăseşte deloc în realitate, îţi rîde-n nas şi-ţi zice că eşti tu fraier că ai luat de bună o metaforă.
Şi mai interesante sînt lucrurile cînd „metafora“ aceasta se materializează. De exemplu, piaţa detergenţilor a fost revoluţionată cînd un publicitar a avut ideea să coloreze o parte din granulele detergentului pe care voia să-l promoveze şi să le amestece cu restul prafului alb. Cumpărătorului i se spune că sînt particule cu proprietăţi speciale în
