Mai mult ca de obicei, zilele astea mi-a fost dor de Matei Călinescu. Nu ştiu de ce – insondabilele resorturi ale memoriei afective! M-am gîndit mult la el în zilele din urmă. Aseară, mă plimbam prin cartier şi am trecut pe lîngă micul restaurant libanez unde ne întîlneam pentru prînz de cîte ori venea în Bucureşti. Cîţiva ani la rînd, în perioadele lui bucureştene, se instala în cartierul meu, la doi paşi de restaurantul acesta, într-un apartament mic şi întortocheat dintr-o clădire interbelică, cu aparenţă concavă. Ultima dată am dejunat chiar la masa de lîngă vitrină, pe care aseară am văzut-o din stradă, neocupată, aşteptînd. Se întîmpla într-un sfîrşit brutal de primăvară – se simţea în ciclul anotimpurilor ceva tare, ca un accident cerebral, ca o sincopă neobişnuită pentru trecerea de la primăvară la vară, în general plăcută, delicată, tandră aproape. În acel an, primăvara izbucnise cu violenţă dintr-o iarnă deja senilă şi o ţinuse aşa tot timpul. Vitală, cu soare apăsat şi puls alert, cu flori proaspete care invadau totul, cu păsări nervoase şi insecte agresive, cu arbori musculoşi şi iarbă de un verde viguros, era o primăvară ostentativă la care oamenii reacţionau energic. Cînd îi sosise ceasul, cam în vremea prînzului nostru, primăvara aceea rujată excesiv murea grandios, aşa cum trăise, sufocată de muntele înfierbîntat al verii. Nu-mi mai amintesc ce an era. Îmi amintesc, însă, cum, după ce am mîncat falafel, salate, humus, arais şi am băut bere, m-a invitat la o plimbare prin cartier ca să-mi arate casa unde a stat Mateiu I. Caragiale şi să găsim urme ale crailor, să privim atent faţadele caselor vechi, căutînd semne ascunse ochiului profan, şi să ne amintim pasaje din carte. Ciudat – la acea plimbare prin Bucureştiul matein am simţit aceeaşi încîntare şi poftă voluptuoasă de livresc, cum mai simţisem cu ani înainte, tot la o plimbare cu Matei Călines