Dincolo de titlurile din ziare, de stînjenirea guvernelor şi de lovitura dată corespondenţei diplomatice secrete, dezvăluirile Wikileaks ale telegramelor diplomatice americane oferă o ilustrare brută a cît de adînc a fost alterată esenţa puterii în era noastră informaţională. Încă de la constituirea sa, statul a fost principalul purtător al puterii – accesul la putere însemna de obicei controlul statului, fie prin alegeri sau prin preluare violentă. Acest model, în cadrul căruia indivizii sînt supuşi sau, în cel mai bun caz, plătitori de taxe şi participanţi la vot, este subminat de cîteva tendinţe recente care au dat mai multă putere individului.

Să ne gîndim la Internet – o reţea de noduri conectate, inventată în anii ’60, în perioada de vîrf a Războiului Rece, pentru a feri Statele Unite de haosul total după un atac nuclear în centrii săi nervoşi. A fost construit în mod deliberat fără nici o ierarhie, fără nucleu sau autoritate centrală, deşi puţini ar fi putut suspecta, la acea vreme, unde va conduce orientarea încorporată spre puterea descentralizată a Internetului, date fiind numeroasele descoperiri ale revoluţiei digitale. A condus la o a doua tendinţă: o metamorfoză a procesului de producţie. Informaţia a devenit mai mult decît un mesaj transmis cu ajutorul tehnologiei; acum reprezintă materia brută a economiilor avansate şi piatra de temelie a organizaţiilor sociale şi productive moderne.

Cea de-a treia tendinţă are legătură cu spaţiul pe care l-a deschis pentru acţiuni individuale şi colective. În The Human Condition, filozoful Hannah Arendt leagă politica de capacitatea umană de a „acţiona în sens comun“, şi nu de a acţiona pur şi simplu. În vreme ce acţiunea în acelaşi sens este o noţiune familiară, ea obişnuia să fie îndreptată în principal spre influenţarea statului – un exemplu fiind modul în care societatea civilă a determinat retrag