Foto: Cristian Marcu În opt eseuri reunite sub titlul „Călătorie geopolitică”, politologul american George Friedman formulează câteva teze interesante: 1. NATO este un muribund care nu mai are nici raţiunea de a fi nici forţa şi voinţa de a-şi apăra „teritoriul”, iar UE este un avorton zămislit din frivolitatea transnaţională a egoismelor naţionale recurente. 2. Vidul de putere creat prin inevitabila implozie a acestora va fi umplut de Rusia şi Germania – doi superactori ciclic resuscitaţi – care, asociindu-se sub presiunea interdependenţei, vor strivi statele central-europene din vecinătatea comună. 3.
În ciuda unei atari evidenţe, respectivele state continuă să îşi pună speranţe iraţionale în capacitatea protectoare a UE – România, ca să scape de amintirile rele ale trecutului prin refugiul în iluzia europeană; Polonia, întrucât acceptând ca legic tragismul destinului său, preferă să se prăbuşească sub semnul eşecului unei cauze nobile; Moldova, fiindcă nu poate exista decât ca parte a altceva; Ucraina, pentru că, incapabilă să depăşească diviziunile interne, crede că poate rămâne suverană şi unitară doar găsindu-şi protectori externi. 4. Unica soluţie pentru salvarea celor pe care geografia i-a condamnat să trăiască în cleştele germano-rus este constituirea într-o confederaţie intermarium care să unească Marea Baltică cu Marea Neagră, având în Turcia ca putere regională în revenire o ancoră sudică şi în SUA un levier global. (Chiar dacă în prezent are alte priorităţi geo-politice, în cele din urmă America va interveni iarăşi spre a interzice dominaţia Europei de vechile puteri imperiale Rusia, Germania şi eventual Franţa.)
Excelenta analiză a dr Friedman ajunge la o concluzie eronată, întrucât uită faptul esenţial că, determinând acţiunea oamenilor, variabila geografică nu produce doar istorie, ci schimbă prin intermediul istoriei şi date
