Cu Moş Crăciun ne întâlnim 365 de zile pe an. În America, el îţi bate la uşă. Dacă îi deschizi, turuie despre un chilipir de care nu ai nevoie, al cărui preţ se termină cu 9.99. Dacă nu îi deschizi, îţi umple cutia poştală, îţi intră prin ecranul televizorului, prin telefon sau prin vocea vecinilor care „au auzit de undeva". Modelul a fost preluat de toată planeta. El se extinde de la mâncarea pentru câini până la serviciile financiare. Totul e să ai senzaţia că ţi se face un cadou, o favoare, devii un iniţiat. Ţi se divulgă un secret.

Moş Crăciunii învaţă prin diverse şcoli, mai mult sau mai puţin înalte, cum să te facă fericit că ai ce nu ţi-ai dorit.

Există şi autodidacţi. La noi în Balcani trebuie să te temi dacă auzi „se rezolvă, nu-i nicio problemă", urmat de „ne înţelegem noi!" când pui întrebarea timidă despre preţ.

După ce ţi-a reparat ţeava, ţi-a zugrăvit peretele sau ţi-a schimbat balamalele, îţi spune „dai şi matale cât crezi". Sigur ai de-a face cu Moş Crăciun! Ştie că o să-l chemi şi data viitoare. Data viitoare e aproape. A avut el grijă. Cum toată lumea e adepta principiului „las' că merge şi aşa", afacerile se duc şchiopătând sănătos înainte.

La Londra, Moş Crăciun e respectabil. „Established 1789" e semnul tradiţiei, al acumulării de cunoaştere. Parfumul istoriei face cadoul mai scump.

Pipa desenată de un designer italian e fabricată de un robot industrial, dintr-un lemn exotic învechit la microunde. Important e că tu crezi că Sir Richard Drake, piratul furând în numele reginei, avea una la fel. La Paris, gestul de a vinde e mai exuberant, mai mediteraneean, festiv şi colorat. Vorbăria multă, politeţea şi lăudăroşenia îţi scot cu viteză şi eficienţă banul din buzunar. Pleci fericit.

La Köln, la Frankfurt sau la Stuttgard, explicaţiile sunt tehnice, serioase, convingătoare, scurte şi la obiect. Copiii sunt în