Iată că inevitabilul s-a întâmplat: ne-au discriminat! Fac versuri cumva? Nu intenţionat: ci din cauza furiei că mă aşteaptă în fiecare joi noapte când vin acasă nesfârşitul culoar dintre terminalul Schengen şi cel pentru Damasc, Istanbul şi Bucureşti de pe aeroportul din Budapesta, pe care cu eficienţă ungurească scrie: „Refacem terminalul cu fondurile Uniunii Europene. Mai aveţi de mers şapte minute". În loc să scrie adevărul, care ar suna cam aşa: De patru ani cheltuim banii Uniunii Europene fără a fi în stare să vă spunem când va fi gata terminalul. Până atunci, oco¬liţi un kilometru pe cele trei laturi ale unui dreptunghi şi reflectaţi ce se întâmplă cu banul public într-o ţară luată în UE fără condiţii, ca Ungaria!

Sper să termine ei terminalul (cum sună asta) înainte să terminăm noi autostrada, ca în bancul acela vechi care povestea cum un ministru român aflat într-o călătorie în Ungaria este invitat acasă la un coleg din cabinetul local şi e uluit de masa luxoasă şi de vila impresionantă ale acestuia. La un moment dat, omul nu se mai poate stăpâni şi întreabă: Cum ai făcut? Aşa salarii au miniştrii în Ungaria? Gazda îl duce la o fereastră şi spune: Vezi podul acela? Am luat 10% din el. Vezi autogara aia? Şi de acolo am luat 10%. Vezi autostrada aia suspendată? Tot aşa. Peste câţiva ani, ministrul ungar întoarce vizita şi se trezeşte într-o vilă şi mai mare, şi mai luxoasă, cu piscină şi teren de tenis, şi-l întreabă pe ministrul român: Cum Dumnezeu ai făcut? Ministrul român îl duce la fereastra care dă spre un teren viran şi spune: „Vezi autostrada asta?" „Care autostradă?" „Exact. 100%."

Văicărelile astea cu discriminarea mă lasă, în consecinţă, rece. Sigur că şi eu aş prefera să nu mai bat kilometrul hors Schengen în plus după 10 noaptea la Budapesta, sau să nu mai fiu singura persoană din universitate, în afară de o secretară din Africa de S