In mod normal, asumarea raspunderii guvernului este o forma exceptionala de adoptare a unei legi, la care nu se recurge decat atunci cand fie guvernul nu reuseste sa-si impuna in Parlament proiectele esentiale, fara de care nici nu considera necesar si posibil sa-si continue mandatul (un fel de totul sau nimic), fie este obligat de circumstante speciale la o urgenta maxima.
Pentru guvernele Boc insa, asumarea raspunderii a devenit regula. Prin comparatie cu cele doua cabinete anterioare, ele au inregistrat un numar record de asumari.
Este, pe de-o parte, o situatie surprinzatoare pentru un cabinet care are majoritate parlamentara si ar putea sa-si treaca legile prin procedura obinsuita, asa cum a si recomandat CCR in cazul Legii educatiei.
Pe de alta parte, remarcam ca ea nu este folosita doar pentru chestiuni de maxima urgenta, ci pentru legi cu mare greutate si implicatii majore, care ar trebui sa aiba parte de dezbateri serioase si de un minim consens, pentru a nu fi apoi modificate, din nou, la prima schimbare de putere.
E drept, avem o Opozitie total neconstructiva, care nu doreste decat sa faulteze orice act al majoritatii, indiferent daca e bun sau rau, necesar sau pagubos. Este o misiune foarte prost inteleasa. Dar o majoritate bine organizata si disciplinata poate trece peste acest impediment fara probleme, atat sub aspectul cvorumului, cat si sub cel al majoritatii necesare adoptarii.
Problema este asadar a coalitiei de la putere, incapabila sa-si mobilizeze parlamentarii la voturile decisive si, din acest motiv, obligata sa legifereze de la Palatul Victoria.
In plus, guvernul este mereu in criza de timp. Legea salarizarii, de exemplu, fara de care nu putea fi adoptat bugetul si fara de care nu puteam primi transa de la FMI, nu a fost gata decat in ceasul al 13-lea cand, practic, alta p
