Dacă în 2009 lumea gâfâia prea greu după şocul resimţit din plin pentru a avea luciditatea unei priviri retrospective sau de ansamblu, în 2010 deja sunt destul de mulţi cei care îndrăznesc să vorbească despre criză la trecut. Asta deşi niciuna din cauzele care au dus la declanşarea acesteia - dar în principal datoria excesivă - nu a fost rezolvată. Cărăm după noi acelaşi bolovan al creditelor cu speranţa că am fi la începutul unui nou ciclu multianual de creştere economică. Ocultăm aşadar problema datoriilor şi nici nu o nominalizăm coerent ca fiind nucleul crizei. Invitat în luna august a.c. la conferinţa anuală a Rezervei Federale Americane de la Jackson Hole, preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, s-a pronunţat însă destul de răspicat în această chestiune: nu putem trăi cu datoria şi nici nu putem ignora dezechilibrele din lumea financiară rezultate din acumularea acesteia. O asemenea variantă "ar fi foarte periculoasă pentru economiile noastre", a afirmat Trichet.

Cum monetizarea datoriilor sau repudierea acestora nu poate fi admisă fără a stârni din nou panica în pieţele financiare şi în rândul agenţilor economici, în mod constant este adus în faţă scenariul moderat al creşterii economice care să permită achitarea lor. Asta se pare că s-a încercat anul acesta. Şi parţial s-a reuşit. Doar că la acest ritm, la perspectivele economiei reale şi la muntele datoriilor acumulat la nivel mondial, ne-ar cam trebui câteva sute de ani. Chiar dacă nu ne place, în cele din urmă, istoria ne-ar putea scăpa de datoriile în exces tot prin câteva valuri de crize succesive pe care cine ştie cum le vom suporta.

Până atunci ne mărginim la versiuni mai puţin apocaliptice. Zbaterea economiilor din statele dezvoltate pentru ieşirea din recesiune, relansarea greoaie, îi opreşte chiar şi pe optimiştii incurabili să aibă aşteptări prea ridicate. Suntem