- marea evadare -
Am amintit, în episoadele din săptămînile trecute, despre mecanismul religios al comunismului. Între studiile dedicate religiilor politice şi mecanismelor religioase ale construcţiei ideologice în statul totalitar există cîteva lucrări memorabile. De la Eric Voegelin, de la sfîrşitul anilor ’30, pînă azi, unii freamătă de entuziasm la orice apariţie a unui studiu care mai pune o cărămidă la edificiul teoretic al examinării resorturilor religioase din ideologiile totalitariste. Alţii fac urticarie, instantaneu, la auzul unor asemenea „bazaconii“ şi deplîng maniile speculative care „degradează“, „poluează“, prin gîndire contemporană, orice formă de înţelegere a sacrului şi a religiosului. Nu înspre această zonă de conflict teoretic se îndreaptă încercarea de faţă, ci către arsenalul simbolic al comunismului şi spre repertoriul de moravuri funcţionale şi interpretative, moştenirea de apucături pe care presiunea simbolică a sistemului le-a lăsat în urmă, prin cotloanele vieţilor noastre. Altminteri, în ceea ce priveşte situarea, de o parte sau de cealaltă a baricadei care marchează spaţiul de dispută asupra acceptării existenţei religiilor politice, cred că opţiunea a fost evidentă, de-a lungul episoadelor trecute.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" Rămăsesem, în numărul anterior, la interpretarea autovalorizantă a celebrei ziceri „Capul plecat sabia nu-l taie“. Cea mai spectaculoasă desluşire de sens era cea care spunea că minunata vorbă se referă la capul plecat cu gîndul. La capul care a ales să trăiască într-o altă realitate. „Vedeţi voi… – spunea un prieten, pe vremea aia –, …treaba e foarte clară. Nu există dubiu în povestea asta. Nu se zice că e vorba de capul aplecat, ci plecat. Ăla care a scos vorba asta, c
