Cel mai important „avocat" al folclorului autentic, muzicianul Grigore Leşe, a vorbit pentru România Liberă despre semnificaţiile marii sărbători a Naşterii Domnului, despre colindele şi obiceiurile care însoţesc acest praznic împărătesc.

Domnule Grigore Leşe, aţi traversat ţara în lung şi-n lat în căutare de oameni care păstrează cu sfinţenie tradiţiile strămoşeşti. Unde aţi întâlnit românii cei mai devotaţi tradiţiei?

Unde m-am aşteptat mai puţin. În sate din sudul ţării, unde nu credeam că mai găsesc mare lucru, în sate transilvane aflate la şosea, în apropierea urbanului, sate moderne, contemporane cu vremurile pe care le trăim dar în care oamenii, în mod aproape miraculos, au primit prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală o bogăţie pe care o conştientizează de cele mai multe ori intuitiv şi o transmit mai departe. Chiar zilele trecute am cunoscut în Vinerea (judeţul Alba) cei mai grozavi colindători pe care i-am întâlnit până acum, satul fiind considerat din punct de vedere administrativ un fel de cartier al oraşului Cugir. Doi bătrâni de aici mi-au colindat zeci de colinde precreştine despre leu, vidră, colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, cosmogonice, mito-religioase, satirice... Ce bucurie mai mare ca asta mai pot avea de Crăciun?

Cum se pregătesc de întâmpinarea Naşterii Domnului ţăranii din zona dumneavoastră, din Lăpuş?

Nu sunt deosebiri esenţiale comparativ cu alte zone... post, loc primenit, împăcare, iertare... Ţăranii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Merg la biserică, se roagă, aprind lumânări, postesc, că doar „postul lungeşte zilele omului". Până şi bătrânii ciobani, care rareori ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire cât turmele sunt la munte, îşi fac rugăciunile la brad şi nu mănâncă frupt în zilele de sec de peste an, Doamne fereşte. Ţin posturil