“Dacă ne întreabă presa, cum comentăm, ce spunem?”, mă chestionează un coleg după prăbuşirea lui Adrian Sobaru în plenul Parlamentului. “Tăcem”, am spus sec, incapabilă să înţeleg pofta de vorbă în asemenea momente.

Prăbuşirea domnului Sobaru s-a petrecut la nici un metru de locul unde mă aflam. L-am văzut cu doar câteva secunde înainte de a-şi da drumul in gol. O voce deasupra băncii mele striga ceva. Am ridicat privirea şi am văzut un bărbat în picioare pe balustrada balconului. Avea un obiect în mână şi apoi, brusc, s-a lăsat să cadă cu braţele deschise. Mi-am dat seama că se va prăbuşi pe banca de lângă mine. Au fost secunde bune în care nu îmi amintesc nimic. Nici un sunet nu a putut acoperi zgomotul trupului prăbuşindu-se printre bănci. M-am ridicat din bancă, îngrozită, neputincioasă.

Şi apoi vocile au început să prindă contur. Stupefacţie, uimire, tulburare. Şi dintr-o dată politicienii şi-au facut apariţia şi au luat locul oamenilor care pentru câteva secunde au fost copleşiţi de tragedia petrecută. Nu pentru mult timp. Se căutau deja conspiratorii, cei care îl puseseră să facă gestul extrem de revoltă. Politicienii puterii, furioşi (am să le tac numele din decenţă, dar nu voi uita niciodată chipurile acelor oameni şi ura pe care o aveau în voce şi chip că “un nebun” a făcut acest circ) loveau cu pumnul – la propriu- banca opoziţiei vorbind de instigare. Realitatea e roz, frumoasă, toţi o duc bine, dar se găseste câte unul să facă pe sinucigaşul. Eventual şi de dragul opoziţiei. Cam asta spuneau aceia care cu adevărat ar putea fi suspectaţi de tulburări. De tot felul.

Echipa ambulanţei a apărut după minute bune. Cei care au acordat primul ajutor au fost parlamentarii de profesie medici, care au lăsat baltă haina de politician. Cei care nu au nici o haină, au continuat să caute explicaţii “raţionale” la gestul omului, punându-i diagn