E anevoie de spus dacă o discuţie între prieteni poate aduce ceva nou sub unghi cultural. De vină e menajarea reciprocă şi lipsa unui spirit propriu-zis de controversă.
De aceea, prinsă în matca unor afinităţi ce-i prefigurează orizontul, convorbirea aduce cu o flatare prin consens în cursul căreia fiecare mîngîie elogios spinarea celuilalt. Singura scăpare e ca unul să stea în umbră lăsîndu-l pe celălalt să strălucească. Doar aşa dialogul poate aduce noutatea: dezvăluirea unei personalităţi cu preţul estompării alteia. În volumul O lume pe dos, sacrificatul e Ovidiu Nimigean, iar privilegiatul e Paul Miron. Întrebările primului sînt făţişe şi necomplezente, răspunsurile aşijderea. Tema principală e viaţa lui Paul Miron în tulburatul secol XX.
Purtate la Freiburg şi la Vama Veche – cele două locuri unde cei doi s-au întîlnit în anul 2004 –, convorbirile au aerul unui taifas ţinut la un pahar de vin, cu depănarea unor amintiri menite a risipi cîteva din obscurităţile istoriei. De aceea, dincolo de tihna lor senină, motivaţia discuţiilor e mai adîncă: evocarea unui trecut care e suficient de apropiat pentru a fi supus deformării ideologice. De fapt, la Paul Miron se simte obsesia celui care vrea să spună ce ştie despre un veac pe care, trăindu-l şi cunoscîndu-l îndeaproape, îl vede acum mutilat de răstălmăciri.
Judecat la scara secolului XX, Paul Miron a fost întruchiparea unei naturi filantropice de pe urma căreia sute de români au avut de cîştigat: invitaţii, burse de studiu sau contracte de muncă în Republica Federală Germania. Cînd afli că nu mai puţin de 350 de ieşeni i-au trecut pragul casei din Freiburg, lor adăugînd-li-se zecile de bucureşteni care, în lipsa titularului Catedrei de Limba română de la Universitatea din Freiburg, nu ar fi ajuns niciodată în oraşul de pe malul Dreisamului, îţi dai seama că anvergura persona
