Într-un comentariu pătrunzător, Florin Poenaru a lansat pe criticatac.ro o paralelă între tipul de naţionalism al lui Adrian Păunescu şi cel al lui Constantin Noica din anii ’70-’80. Într-adevăr, dincolo de abisurile care-i despart, naţionalismul tiermondist al lui Păunescu şi cel al adversarului „Europei untului“ nu sînt incompatibile, ca şi entuziasmul lor asimetric pentru cultura „de performanţă“, iar „logica lui Hermes“ nu intră în contradicţie cu cea a „valorii prin adăugire“.

N.B. în volumul-document Jogging cu Securitatea (2009), Radu Filipescu îşi amintea că, în perioada arestării, citea Păunescu şi Noica (pe primul – cu un poem tonic despre libertatea copilăriei; pe celălalt – ca alternativă filozofică „idealistă“). Într-un eseu recent din Observator cultural, colegul Alexandru Matei l-a taxat pripit de naivitate („om simplu“, inginer…). Fostul opozant anticeauşist e însă naiv doar prin stîngăcia cu care-şi trece amintirile la persoana a III-a. Altminteri, e un om de o admirabilă onestitate: în contextul anilor ’80, şi Tînărul poet rebel, şi Bătrînul înţelept reprezentau, pentru cei din afara elitei umaniste, alternative eliberatoare, deşi ambii legitimau atît noul naţionalism poststalinist, cît şi „rezistenţa prin cultură“ (prin cultura de elită – la Noica, prin cultura de masă – la Păunescu). Întîmplător, poemele despre copilărie ale lui Păunescu sînt printre cele mai reuşite şi mai emoţionante. Mi se pare, de aceea, nedrept modul în care defunctul poet social e depreciat prin comparaţii cu Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu sau Virgil Mazilescu. Nu ierarhizăm formule atît de diferite: autorul Repetabilei poveri îşi are identitatea sa lirică, de (re)situat printr-o lectură fără prejudecăţi, dincolo de reprezentarea comodă a „poetului adevărat“ de la debut, degradat ulterior din cauza alterării progresive a „caracterului“. „Cultura t