Fără îndoială, Poetul Vlahuţă nu se numără printre capodoperele prozei lui I.L. Caragiale. Există însă câteva motive pentru care schiţa – publicată în două numere consecutive ale revistei „Epoca literară” (cele din 27 mai şi, respectiv, 3 iunie 1896) – ar fi meritat, după părerea mea, un plus de atenţie din partea criticii, chiar dacă eventualul demers interpretativ avea şanse modeste de a se solda cu o revalorizare spectaculoasă a textului în ansamblul creaţiei caragialiene. Împrejurarea că ea a rămas neterminată, la fel ca Scrisorile unui egoist sau Poveste, de exemplu, făcea, din start, operaţiunea nu numai dificilă, ci şi riscantă.

Care ar fi punctele de interes în măsură să justifice o re-lecturare a Poetului Vlahuţă?

În primul rând, diseminarea în corpul schiţei a unor „digresiuni metatextuale”, cum le numeşte Al. Călinescu în Caragiale şi vârsta modernă a literaturii. Într-adevăr, autorul întrerupe în câteva rânduri fluxul naraţiunii pentru a intercala consideraţii subtile legate de dialectica literară a dubletelor realitate-ficţiune, model-personaj sau adevărverosimilitate, emiţând, între altele, ideea – paradoxală, în aparenţă – conform căreia „cu cât o operă de artă este mai perfectă, şi ca putere de concepţie, şi ca limpezime de execuţie, cu atât cere mai multe desluşiri ”. Poate că în aceste „digresiuni” nu poate fi identificată, cum crede Al. Călinescu într-un exces de entuziasm, „o «artă poetică» de o importanţă capitală pentru înţelegerea concepţiei despre literatură a lui Caragiale”. Rămâne însă cu certitudine deosebit de incitantă şi generoasă în semnificaţii o definire a eroului literar ca persoană „închipuit reală”, cu observaţia că sintagma este oximoronică doar în ordinea pur formală a termenilor.

Un al doilea motiv care face din Poetul Vlahuţă o schiţă spre care cercetătorul literar se cuvine să se aplece