Sebastian A. Corn: Nu ştiu de ce mi-au venit în minte, pînă acum trei ani, mai multe subiecte SF decît mainstream. O fi avînd legătură cu ce citesc, habar n-am. Chestia e că şi acum, cînd lucrez la un mainstream, îmi apar în minte pîlpîiri din zona imaginarului, ca să lărgesc puţin conceptul SF, pe care TREBUIE să le inserez în text.
Zilele trecute, în metrou, chiar m-am gîndit la asta şi găsisem o explicaţie simplă. În mainstream ţi se permit mai multe licenţe literare (îmi spuneam eu, dar nu ştiu cît de adevarat e) decît în SF. În romanul la care lucrez acum, roman cu români din România, trebuie să ţin cont de o gramadă de elemente de documentare. Pe parcurs, mi-am dat seama că anumite elemente de rigoare istorică nu ţin de economia textului şi sînt şuntabile. În SF însă, rigoarea unei lumi este obligatorie pentru ca lumea respectivă să alcătuiască un sistem care să stea în picioare. Pe de altă parte, în aceeaşi lume sf creată literar, există o licenţă majoră, folosită de la bun început: este acea licenţă care forţează cititorul la „suspendarea neîncrederii“.
Adică: lumea din textele mainstream este recognoscibilă dintr-un foc, aşa că îţi sînt permise derapaje minore de la realitatea de fapt, acestea putînd să constituie o metaforă în sine. În SF însă, metafora este însăşi lumea pe care o creezi.
Depinde ce gen îţi susţine, la un moment dat, subiectul, aşadar.
Cred că de-asta am scris mult SF şi nu scap de el.
Dar eu aş prefera altă terminologie: imaginar.
Cristian-Mihail Teodorescu: Îmi permit să despic întrebarea iniţială în alte trei: (I) de ce pe tot parcursul sfîrşitului copilăriei, al pubertăţii şi primei părţi a adolescenţei am citit numai SF? (II) de ce în aceeaşi perioadă am început să scriu SF? (III) de ce ulterior am simţit nevoia de a scrie SF bine?
(I) Îmi plăceau fizica, Universul, călătoriile în spa
