Obiceiul bradului împodobit de Crăciun e, se ştie, de origine nordică (cel mai probabil, provine din spaţiul german) şi s-a răspândit în restul Europei şi în lumea întreagă destul de târziu, începând din secolul al XIX-lea.

Folcloristica românească a înregistrat fenomenul, pentru a cărui cercetare referinţa obligatorie o reprezintă o conferinţă a lui Petre Ispirescu. În textul său din 1882, publicat iniţial în Convorbiri literare şi apoi în volum (Despre pomul Crăciunului, 1866), Ispirescu îşi rememora surpriza în faţa primului brad ornat şi constata răspândirea noului obicei. Evident, denumirea a pătruns odată cu obiectul, prin traducere (calc), cel mai probabil direct după germ. Weihnachtsbaum; la fel s-au petrecut lucrurile şi în alte limbi, care au acum formule similare (fr. arbre de Noël, it. albero di Natale etc.). Sintagma pom de Crăciun e înregistrată de I.-A. Candrea în Dicţionarul Enciclopedic „Cartea Românească”(1931), cu explicaţia „brad ce se împodobeşte cu diferite jucării şi lumânărele, de sărbătorile Crăciunului, pentru bucuria copiilor”. În Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958), se simte presiunea ideologică, dar supravieţuieşte şi tradiţia abia constituită: obiectul este denumit pom de iarnă (sau de crăciun), plasarea pe locul al doilea şi ortografia cu iniţială minusculă indicând intenţia de devalorizare a sărbătorii creştine şi de substituire printr-un termen nemarcat religios; definiţia este totuşi corectă: „brad împodobit cu daruri şi ornamente, cu prilejul crăciunului şi al anului nou”. Dubla construcţie şi definiţia s-au păstrat aproape neschimbate până la cea mai recentă ediţie a Dicţionarului explicativ (DEX), reintroducându- se desigur majusculele iniţiale în denumirile sărbătorilor. E de remarcat că, faţă de ediţia din 1996 a DEX (cea disponibilă şi online), ultima revizuire (din 2009) a mai adus o schimbare pozit