În pustie

În întunericul de nepătruns

al nopţii albesc pietrele ca nişte pîini:

înlăuntrul lor dospeşte tăcerea...

Stau singur la o masă lungă

înconjurat de sfeşnice

şi lumînări stinse

Iau de pe masă piatra

şi o împart în douăsprezece bucăţi;

cea de-a treisprezecea,

ultima, nevăzută, neadormită

o păstrez pentru mine.

„Unul dintre voi mă va vinde”, spun

şi cuvintele se rostogolesc

ca nişte pietricele de grindină

pe acoperişul nopţii...

Apoi, se întorc îndărăt.

„Cineva mă va vinde zic”,

însă în jurul meu nu e nimeni

decît tăcerea şi pustiul albit de razele lunii.

Spun şi în tăcere mă ridic pe vîrfuri,

şi singur îmi sărut obrazul,

şi apoi mă aşez liniştit la loc.

„Cineva mă va vinde,” repet,

O dată şi încă o dată, de o mie de ori...

Apoi întind mîna şi

aştept să-mi zornăie în palme cei treizeci de zloţi...

Îmi ciulesc urechile şi ascult

şi deodată, din cer,

se aude un hohot de rîs,

urmat de aplauze...

în timp ce un buchet îngheţat de trandafiri

mi se rostogoleşte la picioare...

Imagini pe strada

Kanta Grămezi de pămînt. Moloz. Tomberoane.

saci de plastic, cărucioare,

şi alături – căutătorul de gunoaie,

îmbrăcat la costum şi cravată (toate luate de la Second- Hand),

cu ochelari fumurii,

citeşte din opera lui Kant,

scoasă din tomberon. Răsfoieşte liniştit

paginile umede, murdare de noroi,

articulînd cu atenţie

fiecare silabă, fiecare cuvînt,

probabil în căutarea unui sens mai profund:

meditînd la raţiunea pură

şi la raţiunea impură

la voinţa de a trăi

şi la cea de a nu trăi...

Cineva aruncă un sac de moloz,

apoi a