Cartea întrebărilor confirmă o evidenţă: anume că Ioana Pârvulescu se numără printre cei mai subtili eseişti pe care i-a dat literatura română.

Dacă lucrul nu s-a spus până acum cu destulă claritate e, cred eu, pentru că talentul cu care sunt puse în scenă interpretările ei pur şi simplu ia ochii. (Dovada cea mai bună o oferă o splendidă descifrare a Plumbului care, publicată fiind prin 1993, n-a căpătat încă recunoaşterea care i se cuvenea de drept. Mai mult, relativ recent, un jurnalist fără prea multă imaginaţie, C. Stănescu, o contesta de pe o poziţie cu care, sunt sigur, Agatha Grigorescu-Bacovia ar fi rezonat perfect. Căci, nu-i aşa, sicriele se făceau la început de secol douăzeci din plumb, după cum, apropo de alt poem, Decor, în ninsoare, copacii sunt ninşi doar parţial. Şi-astfel poemu-i gata!)

Absolut surprinzător e faptul că toate întrebările din această carte au apărut, săptămână de săptămână, în România literară. Că, prin urmare, eseurile reunite aici, care altora le-ar fi luat, poate, ani, au fost gândite şi scrise în regim de urgenţă. Cine a făcut, cât de cât, gazetărie înţelege la ce mă refer. E foarte greu să rămâi egal cu tine însuţi (şi cu inteligenţa ta) atunci când ţii o rubrică fixă. O anume uzură te îndeamnă adeseori la renunţări, fie ele şi numai stilistice. Ai zile faste şi zile insuportabile, pe care, dacă le-ai putea prevedea din ajun, ar fi extraordinar.

Cum anume, nu ştiu exact, dar Ioana Pârvulescu se salvează, de aproape douăzeci de ani, de acest risc al rutinei. De aceea, mărturisirea din primele rânduri ale Cărţii întrebărilor poate fi citită fără urmă de suspiciune: „Uitându-mă în urmă, constat că literatura nu m-a plictisit niciodată şi nici nu m-a dezamăgit. M-au decepţionat zeci, poate sute de cărţi, mii de pagini neinspirate, dar nu literatura […] Care să fie proba că a citi nu e pentru ci