La prima vedere, prezenţa lui Calistrat Hogaş în istoriile literare româneşti stîrneşte astăzi o uşoară nedumerire: citită fără prejudecăţi, proza sa – de dimensiuni foarte reduse şi de aparenţe modeste - te îndeamnă la căutarea unei explicaţii pentru surprinzătoarea celebritate a autorului. Să fie vorba de simplă remanentă critică, preluată din inerţie şi din politeţe faţă de un prozator apreciat cîndva superlativ în cercul „Vieţii Româneşti“?

De un reflex al ciudăţeniei personajului Hogaş, autor al unei singure cărţi, „scriitor de duminică” prin definiţie, relegat în galeria amatorilor fără pretenţii şi prin aceasta instinctiv simpatic? Valoarea reală a prozei scrise de el justifică cu greu includerea întro selecţie riguroasă şi prefigurează încă o enigmă a canonului literar românesc.

Istoria unicei sale opere importante, Pe drumuri de munte, pare a fi stîrnit spontan interesul publicului. Contemporan cu Slavici, Eminescu şi Caragiale, aflat însă în afara circuitului literar, Hogaş şi-a scris cartea în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, în orice caz după 1882; a refăcut-o apoi pentru a fi publicată în „Viaţa românească“ (1906); dar ea a început să fie cu adevărat cunoscută abia după moartea autorului, adică după Primul Război Mondial. La ora relativei sale notorietăţi, volumul lui Hogaş avea deja aerul unei scrieri ce şi-a supravieţuit: în ea îşi dădeau întîlnire poncifele sfîrşitului de secol – adică visătoria romantică, exotismul naiv, amestecate cu o erudiţie ostentativă şi cu o ideologie de multă vreme inactuală. Paginile sale păreau a fi ajuns pînă la cititor oarecum din întîmplare, născute fiind într-un trecut incert.

Volumul Pe drumuri de munte nu e unitar: dacă Amintiri dintr-o călătorie, prima lui parte, nu trece de nivelul unui reportaj destul de plat, cea de-a doua, În Munţii Neamţului, cuprinde singu