În vara anului 1997, am fost invitat, împreună cu preşedintele Federaţiei Europene de Durere (EFIC), prof. dr. Manfred Zimmermann, ca lectori speciali la Congresul Asociaţiei Portugheze de Durere. Conferinţele noastre, plasate la deschiderea congresului, tratau despre fiziologia (profesorul Zimmermann) şi respectiv farmacobiochimia durerii (subsemnatul). Cu acest prilej, am petrecut împreună aproape o săptămână, timp suficient pentru a ne cunoaşte mai bine şi a ne simpatiza reciproc. Am rămas totuşi surprins când, într-una din zile, profesorul mi-a spus: „Eşti simpatic; te voi invita anul viitor să asişti la pensionarea mea“. I-am mulţumit, dar mărturisesc că mi se părea bizară o astfel de invitaţie deoarece, cu experienţa mea de român, ştiam că un astfel de moment este mai degrabă însoţit de păreri de rău şi de anonimat. (...)
În vara anului 1997, am fost invitat, împreună cu preşedintele Federaţiei Europene de Durere (EFIC), prof. dr. Manfred Zimmermann, ca lectori speciali la Congresul Asociaţiei Portugheze de Durere. Conferinţele noastre, plasate la deschiderea congresului, tratau despre fiziologia (profesorul Zimmermann) şi respectiv farmacobiochimia durerii (subsemnatul). Cu acest prilej, am petrecut împreună aproape o săptămână, timp suficient pentru a ne cunoaşte mai bine şi a ne simpatiza reciproc. Am rămas totuşi surprins când, într-una din zile, profesorul mi-a spus: „Eşti simpatic; te voi invita anul viitor să asişti la pensionarea mea“. I-am mulţumit, dar mărturisesc că mi se părea bizară o astfel de invitaţie deoarece, cu experienţa mea de român, ştiam că un astfel de moment este mai degrabă însoţit de păreri de rău şi de anonimat. Dar, iată că în anul următor, când Manfred împlinea 65 de ani, am primit şi o invitaţie scrisă. M-am deplasat la Heidelberg, deoarece profesorul era un notabil membru al Facultăţii de Medicină a prestigioasei u
