Sfârşitul de an ne oferă întotdeauna prilejul de a face un bilanţ cu bune şi rele, cu realizări, împliniri şi insuccese. Pentru sistemul de sănătate din România, un astfel de bilanţ ar aduce în prim-plan subfinanţarea care, deşi cronică, an de an îmbracă un aspect acut decompensator şi, odată cu aceasta, verigile înlănţuite ale lipsurilor din spitale, ale condiţiilor deficitare de practicare a profesiei şi respectiv de acordare a îngrijirilor de sănătate, ale veniturilor personalului medical diminuate dramatic şi ale unui exod al medicilor spre toate colţurile lumii, în speranţa unui trai decent şi a unei împliniri profesionale, potrivit competenţelor dobândite în ani de studii. Toate acestea s-au petrecut şi se petrec pe fondul unei imagini construite de către decidenţi, potrivit căreia corpul medical ar fi slab pregătit, dornic de îmbogăţire peste noapte pe seama statului şi a pacienţilor, consumator de resurse costisitoare fără justificare, imagini care, zi de zi, au alimentat acuzaţii de malpraxis tocmai de către cei cărora li s-a semnalat în permanenţă că problema principală este cea a sistemului bolnav. (...)

Sfârşitul de an ne oferă întotdeauna prilejul de a face un bilanţ cu bune şi rele, cu realizări, împliniri şi insuccese. Pentru sistemul de sănătate din România, un astfel de bilanţ ar aduce în prim-plan subfinanţarea care, deşi cronică, an de an îmbracă un aspect acut decompensator şi, odată cu aceasta, verigile înlănţuite ale lipsurilor din spitale, ale condiţiilor deficitare de practicare a profesiei şi respectiv de acordare a îngrijirilor de sănătate, ale veniturilor personalului medical diminuate dramatic şi ale unui exod al medicilor spre toate colţurile lumii, în speranţa unui trai decent şi a unei împliniri profesionale, potrivit competenţelor dobândite în ani de studii. Toate acestea s-au petrecut şi se petrec pe fondul u