De la Drăgăşani în sus, Oltenia se face mai sprintenă. La Râmnic, grătare cu mititei, vin, o lume veselă, cu timpul ei grăbit, iute, săltând la perfectul simplu.

Autobuzul a tras în staţie. Pornim iarăşi. E o zi cu soare. Departe se văd crestele munţilor. Pe şosea, dulăi răi, galbeni se reped la maşină, lătrând mai să o rupă…

Femei în negru, case cu şindrilă, după Jiblea peisajul devine sălbatic, şoseaua se îngustează plină de peripeţii.

Alături, Oltul curge greoi, încărcat de sloiuri.

Calea ferată paralelă străbate gresiile stâncilor, străpungându-le, înşirându-le ca pe o andrea.

Autobuzul se umple deodată de un miros proaspăt de portocală.

O fată se uită pe geamul autobuzului ducând la gură o felie pluşată a fructului…

Masa lui Traian! – anunţă cu glas tare –, şoferul. Cică aici stătul el la masă… şi dincolo dormi... le vorbi ca un adevărat şef al turiştilor, călătorilor din autobuz.

Cozia…

Măsor în gând, ciocănesc pe-o parte şi pe alta versul…

„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate…”

Rezistă bine întâia cadenţă de aur a poeziei române…

Sus, la Brezoi, iarnă ca-n poveşti. Totul se aude mai clar şi curat.

În nopţile acestea singuratece, când dă gerul, câinii se amestecă prin ogrăzi cu lupii.

Dimineaţă, pe un omăt vergilian, inginerul silvic al ocolului ne invită la vânătoare.

Am fost. Am văzut. N-am tras…

Am privit doar cu binoclul, pitit după un fag.

Hăituit de gonaci, un mistreţ mare venea spre linia de trăgători, iar când s-a oprit, grohăind infuriat, tot trupul mătăhăos scuturându-se, l-am văzut prin lentilă, negru, împroşcând zăpada – nu se mai zăriră decât pulberile de nea sburătăcite…

Era un solitar. Trei focuri. N-a căzut.

Dâra de sânge suia o colină. Cobora o văiugă.

Şi pielea ca-ntr-o pânză primitivă din secolul XIII.

A