S’io credesse che mia risposta fosse

A persona che mai tornasse al mondo,

Questa fiamma staria senza più scosse;

Ma perciocchè giammai di questo fondo

Non tornò vivo alcun, s’i’odo il vero,

Senza tema d’infamia ti rispondo.

Să mergem aşadară amîndoi,

Cînd seara în cer e-ntinsă peste noi

Precum o pacientă sub eter pe-o masă;

Să mergem prin acele străzi pustii cu şoapte,

Ce ies de prin hoteluri de o noapte

Cu nopţi fără de tihnă în odăi cu pluş

Cîrciumi cu scoici pe jos şi rumeguş:

Străzi strecurîndu-se precum o sfadă insipidă

Menită-n plasă să te prindă

Ca să te pună faţă-n faţă cu-o vitală întrebare...

O, nu-ntreba, „Ce e?”, nu insista

Să mergem să ne facem vizita.

În încăperi, femeile discută apropo

De Michelangelo.

Ceaţa galbenă ce-şi freacă spinarea de ferestre,

Fumul galben ce-şi freacă botul de ferestre,

Îşi strecură limba în colţurile serii,

Zăbovi asupra şanţurilor cu băltoace,

Lăsă să-i cadă pe spinare funingine din hornuri,

Se strecură apoi pe prispă, făcu un salt pripit,

Şi-apoi văzînd o noapte-atît de blîndă de octombrie,

Se-ncolăci în jurul casei şi adormi tihnit.

Şi va veni desigur vremea

Fumului galben ce-alunecă de-a lungul străzilor obsteşti,

Frecîndu-si spatele de tocuri şi ferestre;

Va veni vremea, va veni vremea

Să-ţi prepari faţa pentru întîlnirea cu feţele ce le-ntîlneşti:

Va veni vremea să ucizi şi-apoi să izvodeşti,

Cu truda mîinilor soroc de zi cu zi, şi fapte,

Pe taler întrebarea aruncată să-ţi primeşti;

Timp pentru tine şi timp pentru mine de gîndit,

Timp pentru zeci şi zeci de indecizii,

Şi tot atîtea vise şi revizii,

Înainte de-a servi un ceai cu biscuit

În încăperi, fem