„Nu e un avertisment, nu e un semnal de alarmă: e o ameninţare directă cu un nou tip de fascism, capabil să-l izbăvească pe Nicolae R. Dărămuş de nostalgiile lui legionare” - scria Nicolae Manolescu, în România literară din 12 mai 2006, hăcuind un articol semnat de mine într-un cotidian central şi intitulat Crucea şi glonţul.

Dacă după patru ani fac referire la acel text şi la – nădăjduiesc să o demonstrez - ridicola poziţie publică a domnului Manolescu, este fiindcă realitatea acută a ţării mi-a confirmat premoniţiile , dovedind şi faptul că, adesea, critica literară nu are nimic în comun cu bunul simţ şi cu viaţa. Dar ce afirmasem de îl zdruncinasem în aşa hal pe criticul literar?

Scrisesem că sfidările adresate naţiunii din înălţimea fotoliilor oficiale sunt insuportabile, de la somnul şi absenteismul parlamentar, la legile aberante în interes de grup şi uriaşele averi ilicite făurite din banul public. Că cei - pe atunci – doar 16 ani de „libertate” au arătat limpede că o dată ajunşi „sus”, „Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi”, aleşii nu se mai tem de nimic. Că frica de neîndeplinirea promisiunilor electorale, de flagrantele lor incompetenţe, nu există în capetele acestora. După cum nici frica de pedeapsă în cazul unor gafe costisitoare pentru ţară nu există. Că aceştia sunt lipsiţi de un elementar bun simţ, dar şi că o populaţie care rabdă orice, chiar dacă îi ajunge cuţitul la os, nu poate inspira teamă.

Şi conchisesem :” La scara contemporaneităţii România reproduce «atmosfera» vremii când iluzia vindecării societăţii de ea însăşi luase chipul Mişcării Legionare. Cred că e doar o chestiune de timp ca o formă modernizată a acesteia să grupeze în rândurile sale o „stângă” iscată din intelectualii bugetaţi prost, împinşi la marginea vieţii, alături de muncitorimea visând la culesul căpşunilor iberice şi de pensionarii bolnavi înşiraţi pe l