Luni, 13 decembrie 2010, a avut loc la Capital Art Galery vernisajul expoziţiei Patru generaţii sub acelaşi acoperiş, care reuneşte doisprezece artişti români aflaţi în plină activitate. Fiecare generaţie încearcă să-şi afirme individualitatea rupînd, în numele modernităţii, relaţiile cu cele anterioare. Pe de altă parte, cînd este vorba despre legitimare, de fiecare dată se face apel la descendenţe onorabile şi se invocă tradiţia. Dacă adăugăm la acest raţionament faptul că tinerii, deveniţi maturi, ajung din postura de contestatari în cea de contestaţi şi că aceste lucruri sînt, cumva, amplificate atunci cînd este vorba despre artă, paradoxul este complet. Patru generaţii sub acelaşi acoperiş, titlul expoziţiei, este o sintagmă împrumutată într-un mod pe cît de benign, pe atît de voit prozaic de la Lao She. Nici o legătură cu celebra carte, din punctul de vedere al conţinutului şi al finalităţii. Este un mod deloc maliţios de a anunţa „performanţa“ de a expune împreună artişti vizuali, formaţi (instituţional) în anii ’70, ’80, ’90 şi 2000. Faptul că lucrările lor pot fi „suportate“ de acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp, sub egida unui concept, reprezintă o miză a proiectului. Acoperişul din titlu nu este, în nici un caz, un plafon (de beton) aflat deasupra spaţiului fizic ce găzduieşte expoziţia, ci numitorul comun al expozanţilor: arta. Vizitatorul este provocat pe măsura artiştilor înşişi. Avem de-a face cu ceea ce se înţelege prin generaţii artistice (în România ultimelor decenii) sau cu simple leaturi? Sînt moderni artiştii tineri şi anacronici cei maturi? Ce înţelegem prin aceste noţiuni polare? Seria întrebărilor poate continua la infinit şi deplin justificat privind expoziţia la care ne referim. Aceasta este mai degrabă un puzzle decît un labirint. Cheile de lectură sînt pe simeze, în condiţiile în care expoziţia nu îşi propune să ofere răspunsuri, ci