Exista o poveste care incepe mereu, poate-poate o vom pricepe, in ciuda mintii pe care o inchidem rapid de cate ori constatam ca am putea lasa impresia de slabiciune.
Si cat de tare ne speriem cand descoperim ca suferim! E mai sanatos sa ne tragem patura in cap si sa ne ascundem de banuiala ca am putea fi oameni!
Exista o lume care nu se sfarseste niciodata, indiferent cate eforturi am investi pentru a o narui. Si cand e vorba sa demolam, nebanuite puteri capatam. Bratul ni se lungeste, pumnul pleaca singur in cautarea victimei care a avut nerozia sa cante, in loc sa scuipe.
Si totusi, exista o dorinta sfasietoare de-a ne infatisa plenar, cu toate bubele, grimasele si lacrimile, celor care constituie oastea nevazatorilor de lumina. Cu orice risc. Si e rotund, sflefuit si adanc. Teribil de adanc.
Dar iubirea pare obositoare. Mai la indemana e ascunzisul, care in goana noastra de-a trece drept roboti a devenit a doua natura. Poate e chiar prima, dar asta ar insemna ca operatia de cibernetizare sa fi reusit.
Si nu-i adevarat. De asta vine mereu Craciunul. Daca ar sti ca suntem o cauza pierduta, Dumnezeu ne-ar sterge din minte amintirea celei mai frumoase intamplari din istoria omenirii.
Dar o lasa acolo, stiind ca drumul, desi presarat cu teama, se termina mereu undeva, la mare. Iubirea e mai puternica decat frica, si e comparabila doar cu frica de-a o pierde. Nu suna tocmai dogmatic, dar imaginati-va ceva: ca ati pierdut orice speranta. Asa-i ca v-ar creste pietre la calcaie si nu v-ar mai lasa sa puneti un picior in fata celuilalt pentru a nu uita ca miscarea e rostul a tot ce va inconjoara?
Sa facem un exercitiu. Sa punem mana pe telefon, sa sunam o persoana pe care o detestam din toata fiinta si sa-i uram "Sarbatori fericite". Sa-i dorim pace, sanatate, iubire si izbanda. Din tot suf
