*De la o vreme, ingerii se intorc pe pamant. Pogoara in vise, in rugaciuni, in realitate. Fapturi ceresti ce ne insotesc de-a lungul vietii. Trebuie doar sa crezi. Si sa-ti intorci spre ei privirea si sufletul*
Vedenia din campul cu maci
Lumina candelei, palpaind sub icoana, facea sa creasca Hristosul pe tot peretele si apoi sa umple camera. Ochii Lui, ca doua migdale taiate pe lung, straluceau in clarobscurul odaii. Asezati in genunchi unul langa altul, eu, sora si fratele meu, repetam intr-un glas, dupa bunica, rugaciunea de seara. Chipul lui Iisus era atat de real, incat nici eu nu-mi paream mie insumi adevarat, in comparatie cu icoana aceea. Cu fiecare verset imi ieseam din mine si ajungeam, la final, sa ma privesc din spate, cum stateam cu mainile impreunate si capul putin plecat, in sirul acela de umbre scunde, ale unei lumi pe care n-o cunosteam.
Cand ma aflam la bunici, asteptam seara ca pe o intamplare fantastica. Nu ma gandeam la rugaciune, decat cand murmurul satului inceta, iar bucataria mirosea a lapte de vaca proaspat muls. Afara era deja bezna si nu mai dura mult pana sa mergem la culcare.
Nu stiu nici acum de unde-mi venea acel tremur al inimii, cand bunica stingea lumina si ne chema sa ne asezam in genunchi, la icoana care il infatisa pe Hristos. Caci in biserica, duminica, n-aveam stare si nici vreo alta emotie, decat aceea ca voi fi pedepsit acasa, pentru trasnaile pe care le faceam. N-as spune, asadar, ca eram un copil credincios si nici macar prea respectuos fata de cele sfinte.
Dupa ce-am mai crescut nitel si am invatat la scoala teoria evolutionista, mergeam mai rar la biserica, si numai ca sa n-o supar pe bunica, pe care o priveam cu o duiosie amestecata cu un sentiment de superioritate. Nu-mi explicam cum o femeie ca ea, care crescuse trei copii aproape singura, caci bunicul a lucrat zi-lumina toata viata
