Casa copilăriei mele, din Crângaşiul pitoresc şi sărăcăcios al anilor 50, era prea scundă pentru a cuprinde un brad falnic. Nici măcar unul mai acătării n-ar fi avut loc în camerele strâmte, ca să nu mai vorbim că pe-atunci "se purta", la indicaţii superioare, pinul. Aşa că, prindeam în ţinte de şiţă, pe pereţi, crengi de tot felul, peste care aruncam zeci de metri de beteală, fulgi de vată medicinală, câteva globuri roşii şi o mulţime de "bomboane de pom", învelite în poleială multicoloră.

Apoi, şi cu venirea Moşului era o problemă întrucât, pe burlanul godinului de tablă dată cu "bronz", nu i-ar fi încăput omului nici măcar o gleznă bine strunjită. Gerilă, pe numele său conspirativ, intra întotdeauna pe poartă într-un cor de lătrături câineşti, piţigăiate ori răguşite, în funcţie de an şi de câinele priponit în lanţ, apoi pe uşă, după care umplea cu mătăhăloasa-i prezenţă una din camerele mici, parfumate în aburi de cozonac şi cafea. Mantia-i mirosea vag a prăjeală dată cu usturoi, a ger şi a fum de ţigară; mai emana un abur subţire de naftalină şi un damf de ţuică bătrână. Peste toate, risipea o undă de miros nedefinit, percepută în tandem cu atingerea bărbii de obrazul meu, care, de cele mai multe ori, îmi declanşa o mâncărime insuportabilă, pe gât. Peste ani, aveam să definesc misterul haloului însoţitor, de eter-mastic, odată cu prima mustaţă de recuzită, lipită sub nas.

N-aş putea spune că atare revelaţie a omorât copilul din mine, deşi, ca simbol, ar putea constitui imaginea naşterii unui nou mister pe mormântul celui vechi.

N-a făcut-o pentru că, pe Moş Gerilă, îl dovedisem, întâmplător, ca fiind un impostor.

Un vecin, nu prea în vârstă dar trecut de prima tinereţe, becher şi puţin sărit, de câte ori trecea prin faţa gardului nostru îmi întindea un pachet de caramele. "Pentru sufletu' mătăluţă de artist", spunea, sărind peste rigola