Iernile in orasul din sud-vestul tarii in care locuiam erau cu zapada multa.
Inainte de a ma duce la culcare, imi lipeam nasul de geam si simteam raceala fulgilor mari si fosforescenti. Dimineata, cand ma trezeam, toata curtea noastra era acoperita de-o blana alba, polara, iar cand se lumina de ziua, bunica facea o partie de la usa pana la poarta de la intrare, ca sa putem iesi. Imi placea aerul taios si curat si n-as fi recunoscut niciodata cand eram pe sanie ca am inghetat. Seara, masinile, oricum putine pe vremea aceea, dispareau din peisaj si tata ma scotea cu sania pe soseaua din fata casei. Rotocoalele de lumina de la stalpii de iluminat si fulgii bezmetici ne invaluiau pe amandoi si, dintr-o data, sania nu mai aluneca pe zapada trasa de tata in goana, ci zbura cu noi pe deasupra lumii.
Nu mai stiu daca aveam 5 sau 6 ani, dar cu siguranta nu mersesem inca la scoala. In iarna aceea, zapada se lasa asteptata, asa ca bunica a zis ca sunt suficient de mare incat sa putem merge de Craciun in Ardeal, la matusile mele. De cand ma stiam, imi tot povestise de minunatiile de colinde care se aud in ajun in satul de pe malul Tarnavei, de painea mare cat o roata de car care se rumeneste cu o zi inainte, de laptele de bivolita cu smantana groasa cat un lat de palma, de placintele care ti se topesc in gura, pentru ca se fac cu un varf de cutit de untura de porc... Ne-am impachetat lucrurile, ne-am imbracat gros, eu cu o salopeta verde de ski, ea cu paltonul de stofa de care era foarte mandra si pe care si-l luase de curand, de la croitor, si ne-am urcat in tren. Trebuia sa schimbam trenul in trei gari diferite si sa prindem legaturile, iar pe gerul care se lasase, nu era chiar o placere. Dar aventura in care porniseram ne incalzea pe amandoua. Si, pe bancile din salile de asteptare, radeam in hohote din te miri ce.
Chiar daca traise o viata in Oltenia, b
