Vrem - nu vrem, Craciunul nostru va fi legat mereu de un binom la care cugetam din momentul aparitiei sale pana cand uitarea ne va ajuta sa-l eliminam din framantari: Nasterea Domnului si executia sotilor Ceausescu.
Dupa unii, alaturarea calendaristica nu a fost intamplatoare, cu toate ca a savarsi destin cu instrumentele unor comunisti, fie ei si cu fata umana, este cel putin bizar. Si asta deoarece dictatorii erau considerati simbolul raului, prelungirea sau intruparea personajului din seria Harry Potter, al carui nume nu era rostit in film si, ma credeti sau nu, l-am uitat momentan - mintea nu joaca feste, ci corecteaza uneori, ce straniu fenomen!
In urma cu 21 de ani, romanii au intrat in epoca post-Nicolae Ceausescu. Era intaia zi fara dictator, dar imparteau bucuria primului Craciun liber cu guguloiul ivit in gat, imposibil de descris, imposibil de inghitit sau de scuipat afara, format dintr-un sentiment de vinovatie combinat cu constiinta posibilitatii zborului.
Atunci il regretau 1 la suta dintre romani, cei pentru care un sistem perfect aducator de privilegii se naruia si trebuiau sa-si mobilizeze mintea pentru a-si pastra o viata la fel de usoara. Compromisul pupatului in dos era minor, beneficiile erau incomparabil mai multe.
Acum nostalgia a cuprins aproape doua treimi dintre noi. Cat de reala este ea, cat din fenomen poate fi pus pe seama imitatiei sau a unui sentiment de fronda? Aparent, nu conteaza. Exista o stare de fapt, cu ea opereaza sociologii. Atata vreme cat nu se schimba, e masurabila. Cu cauzele ei opereaza psihologii, dar ii asculta cineva? Si chiar daca ar face-o, si s-ar gandi sa schimbe lucrurile, cui foloseste?
Ajuta la ceva explicatia ca de la mura in gura, poporul a fost invitat, daca nu i s-a dat branci intr-o alta realitate, la sapa? Ca pe vremea lui Ceausescu, tot nerodul ca