Suntem masochişti. Lozinca încrustată pe fruntea noastră, în aşa fel încât s-o vadă oricine, e cinica, băşcălioasa cugetare-îndemn: "Cu cât mai rău, cu atât mai bine!". Sursa: EVZ

De ce-om vrea noi să ne meargă rău? Cum neam procopsit cu astfel de învăţături păguboase, care îndeamnă la pasivitate şi autodistrucţie? Ultimul veac demonstrează că sunt locuri în lume unde lucrurile merg (aproape) necontenit bine şi locuri unde, orice ai face, nenorocirile nu-i părăsesc pe locuitori. Oricât ar evolua societăţile, ceva din netrebnicia trecutului rămâne adânc încrustată în sol şi-n conştiinţe.

Dezastrul real se instaurează atunci când datele caracteriale se combină cu frica. N-am niciun dubiu că indivizi precum Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu sunt, înainte de orice, oameni răi. Indivizi cărora suferinţa, ruina, umilirea altora le provoacă o profundă, intensă plăcere. Banii lor nau căzut din cer. S-au îmbogăţit exploatând cu ferocitate contexte şi situaţii, iar acum fac lucruri de negândit pentru a-i păstra. Dacă în perioada ascensiunii îi domina lăcomia, spiritul carnasier şi nebunia puterii, ulterior în sufletul lor s-a instaurat frica. Din combinaţia celor două s-a născut infernul pe care, de vreo patru ani, îl trăim în priză directă, satanic amplificat de televiziuni.

Sunt sigur că dacă, în 2005, ar fi fost luaţi cu binişorul, dacă li s-ar fi propus imunitate, dac-ar fi fost lăsaţi să adune în continuare, chiar într-un ritm mai lent, averi, nu s-ar fi ajuns la isteria generalizată de azi. Or, destinul ne-a jucat încă o dată un renghi. Neavând o doctrină politică propriu-zisă, PDL-ul a înşfăcat din mers o temă care frigea degetele celorlalte partide: anti-corupţia. Că mulţi din liderii pedelişti ar fi preferat să-şi muşte limba decât să se avânte pe acest teritoriu, s-a văzut imediat. Era însă un subiect de mare inte