Gogu Rădulescu a exercitat o influenţă covârşitoare în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor contestatare ale unor tineri poeţi şi scriitori, unii dintre ei deveniţi în anii ’90 figuri proeminente ale unor formaţiuni politice sau civice din România.
Este locul să amintim că oficializarea prigoanei împotriva "protocronismului" s-a produs în anul 1988, prin articolul de denunţ semnat de Gogu Radulescu în publicaţia România Literară. Articolul, scris în maniera clasică a demascărilor din Scînteia anilor ’50, a produs un puternic efect în epocă şi a statornicit ideea că această teorie culturală ar fi periculoasă şi trebuie înlăturată. Aceeaşi viziune exista şi în cercurile "ocultei" care controla România la acea dată (şi care a ieşit la suprafaţă o dată cu 1990), iar "manifestul antiprotocronist", semnat de bătrânul agitator al Kominternului, nu numai că a dat un foarte important semnal, dar era şi o frondă la adresa miturilor fondatoare ale naţionalismului promovat de Nicolae Ceauşescu.
Gogu Rădulescu era o "rara avis" printre înalţii nomenclaturişti. El afişa un spirit boem independent, deşi era un oportunist rafinat. Şi-a creat, studiat, aureola unui om care niciodată n-a pregetat să-i ajute, atât cât putea (şi putea mult!), pe cei aflaţi la nevoie. De reţinut este si faptul că în rarele ocazii când, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Stat asigura interimatul unor chestiuni ce-i prilejuiau contacte cu şefi ai Securităţii, el căuta să şi-i apropie şi să-i îndatoreze.
În anii ’50, în perioada în care a avut responsabilităţi pe linia comerţului exterior, după îndepărtarea troicii Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile Luca, Gogu Rădulescu a fost implicat într-o anchetă pentru fapte circumscrise subminării economice, spionajului şi, respectiv, trădării, în favoarea Israelului. El a scăp